Singură, respiraţia sacadată a individului se înspăimântă de nemărginirea cerurilor. Surâsul pe chip se poate lăbărţa până la neantizare, colţurile gurii se pot lăsa până la faţa pământului iar arcada ochiului se poate confunda cu linia orizontului. Fiinţa lăbărţată se mişcă haotic spre o urmă de adevăr, spre un iz de împlinire. Deşucheat, spiritul se tâtăie spre mărire; ameţitor de sus, incredibil de trufaş. Aceasta este anihilarea indivizilor , confundarea lor cu materia pură, privaţi de esenţă. Urcă povârnişul acestei vieţi cu maxilarele încleştate, îşi storc broboane argintii de pe frunte, dar nu se vor alătura niciodată, nu vor urca nici măcar câte doi ţinându-se de mână, nici ei, nici sudoarea lor, nici şiragul lacrimilor, de parcă ar fi stropi de mercur ei înşişi până la lacrimi, şi la căderile de praf vor rămâne veşnic însinguraţi , esenţă pură, alergândă mereu spre vârf, de unde îşi vor da drumul în iureşul vieţii. Se vor acroşa unii pe alţii, vor fi paraleli, echidistanţi, adiacenţi, râzători înspre soare sau udaţi cu lacrimi de sfinţi, dar nu vor rămâne niciodată doi. De undeva din noianul de indiferenţă se va auzi o ştire de ultimă oră: CĂDERILE DE PRAF AU SCINDAT OMENIREA!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu