sâmbătă, 20 decembrie 2008
sâmbătă, 6 decembrie 2008
Noaptea de Ajun......
Prezenţa unei secunde mute mi-a invocat o seară de Ajun scrâşnind a cristalul gheţii din gând, ce mi-a blocat fiinţa, ca un ultim semnal nervos ce îngheaţă în prelungirea unui axon în drumul spre propria-i îmbobocire într-o explozie de idei, atunci când duhul se hotărăşte să tacă şi te lasă cu ochii deschişi privind nemărginirea, parcă uluit de propria-ţi nesfârşire....
Moş Nicolae s –a sfiit să vină în acest noian de indiferenţă, s-a temut să nu i se râdă în nas şi să i se întoarcă spatele. Rămas în sfera lui, ne priveşte cu ochii înlăcrimaţi, scrâşnind a durere, regretând scânteia de frumuseţe stinsă în sufletele noastre. Nu are ce să ne ofere, oricum uzurpăm totul cu cleşti mâzgoşi de egoism. Ce-ar mai însemna ciocolata lui, păpuşa cu ochii trişti, umbriţi de gene lungi, o portocală sau o îmbrăţişare caldă? ...Le-a retras sfios, le-a închis în sac şi sacul l-a vârât în străfund de suflet. Nici un copil nu-şi mai încâlceşte degetele gingaşe în barba lui albă. Ce nevoie ar mai avea de el, de el cârcojat şi neputincios, când micuţului i se deschide în faţă un labirint de alte plăceri, un tentacul primejdios al acestei lumi noi, ce acoperă orice colţişor liber întâlnit în fiinţă, îl umple cu preaplinul unei pseudofericiri, unei pseudosatisfacţii primejdioase. Se poate folosi şi înconjura cu mult prea multe lucruri, ca să mai poată rămâne deschis spre un mit considerat primitiv, pueril. Copilul ucide propria-i inocenţă, o somează irascibil şi ofensat, camuflează propria-i condiţie, aspiră la rigiditatea celor maturi. Copilul nu-şi mai permite să fie naiv, să creadă în ceva ce nu-şi găseşte argument logic, să se lase purtat spre ipotetic. Trăieşte prezentul intens, lacom, e îmbătat de propria-i mărire a fiinţei, e mult prea complex ca să se lase purtat de un asemenea iz de poveste. Şi-atunci, acest mit se îneacă. Moş Nicolae piere sucombat sub povara propriei semioze. Această nerelevare a sensului său e o hipertelie a duhului, acea tumoare malignă a indiferenţei.....
Moş Nicolae s –a sfiit să vină în acest noian de indiferenţă, s-a temut să nu i se râdă în nas şi să i se întoarcă spatele. Rămas în sfera lui, ne priveşte cu ochii înlăcrimaţi, scrâşnind a durere, regretând scânteia de frumuseţe stinsă în sufletele noastre. Nu are ce să ne ofere, oricum uzurpăm totul cu cleşti mâzgoşi de egoism. Ce-ar mai însemna ciocolata lui, păpuşa cu ochii trişti, umbriţi de gene lungi, o portocală sau o îmbrăţişare caldă? ...Le-a retras sfios, le-a închis în sac şi sacul l-a vârât în străfund de suflet. Nici un copil nu-şi mai încâlceşte degetele gingaşe în barba lui albă. Ce nevoie ar mai avea de el, de el cârcojat şi neputincios, când micuţului i se deschide în faţă un labirint de alte plăceri, un tentacul primejdios al acestei lumi noi, ce acoperă orice colţişor liber întâlnit în fiinţă, îl umple cu preaplinul unei pseudofericiri, unei pseudosatisfacţii primejdioase. Se poate folosi şi înconjura cu mult prea multe lucruri, ca să mai poată rămâne deschis spre un mit considerat primitiv, pueril. Copilul ucide propria-i inocenţă, o somează irascibil şi ofensat, camuflează propria-i condiţie, aspiră la rigiditatea celor maturi. Copilul nu-şi mai permite să fie naiv, să creadă în ceva ce nu-şi găseşte argument logic, să se lase purtat spre ipotetic. Trăieşte prezentul intens, lacom, e îmbătat de propria-i mărire a fiinţei, e mult prea complex ca să se lase purtat de un asemenea iz de poveste. Şi-atunci, acest mit se îneacă. Moş Nicolae piere sucombat sub povara propriei semioze. Această nerelevare a sensului său e o hipertelie a duhului, acea tumoare malignă a indiferenţei.....
miercuri, 3 decembrie 2008
marți, 18 noiembrie 2008
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
